-
Pot
să te rog ceva? vocea lui îi întrerupse șirul gândurilor și doar îl privi fără
răspuns.
-
Pot
să te îmbrățișez?
Ce putea să
răspundă? De ce îi mai cere permisiunea? Ce vrea, să o înebunească, de se tot joacă
cu emoțiile ei? Și fără să mai poată schița vreun gest, fața ei deja atingea paltonul
lui negru printr-o stânsoare caldă și parfumată. Mâinile ei rămăseseră inerte
între ei, ar fi vrut să le scoată și să-l cuprindă și ea, dar nu mai era
capabilă de nimic. Deși avea palton și pulover simțea o senzație ciudată în
locul în care s-a oprit mâna lui pe spatele ei.
Simțea că se topește.
A uitat de rațiune și s-a pierdut în moment. A reușit să își scoată mâinile și
să-l cuprindă, înălțându-se pe vârfuri, închise ochii și sfârși prin a-și
îngropa nasul în gulerul paltonului aproape de gâtul lui, simțindu-i pielea
fierbinte care mirosea a mare și a vară.
Trăia o clipă din altă
lume. Clipă ce nu dorea să se sfârșească. Parcă nu mai voia să-i dea drumul. Simțea
liniște și siguranță.
Oare cât poate dura
o îmbrățișare? O, dacă s-ar fi oprit timpul! Să nu conteze nimic și să nu
existe nimic care să întrerupă asta, cu atât mai puțin un autobuz gata de plecare.
Se desprind, dar mâna lui încă o ține pe a ei. Urmează o
pauză în care ea încearcă să își recapete răsuflarea. Privirea ei o întâlnește
pe a lui, dar se ferește pentru că simte că e gata să plângă. Modul în care o
privește uneori, o cam sperie, de parcă ea ar fi singurul lucru pe care îl
vede.
fragment din Imperfect, by Alysia S.






