Ar
fi vrut să se smulgă repede din acea scenă, dar nu-și putea muta ochii de la
el. Și ai lui o priveau prelung. Parcă nu se puteau despărți.
Dar
s-a întors spre drumul ei. Aceași stare din seara aia îi cotropise ființa.
Simțea că are nevoie să se așeze. Dar nu erau băncuțe împrejur. Când a știut că
nu mai e în câmpul lui vizual, s-a așezat pe bordură, avea nevoie de un minut
să își revină.
Nu înțelegea de ce îi e așa greu să se despartă de un străin.
Dar, oare mai era un străin? Știau atâtea unul despre altul, mai puteau fi
străini? Privirile acelea nu erau ale unor străini. Era sigură că îl place. A
înțeles că nu îi este indiferentă. A simțit asta și tocmai de aceea, s-a luptat
cu sine ca să ia decizia corectă. Da, sigur așa era cel mai bine. O să își revină. Cu greu, dar o să îl uite.
fragment din Imperfect, by Alysia S.
